Răspunsuri duhovniceşti: Maica Siluana vă răspunde: Este dansul un păcat?

De ce Iisus nu vorbeste niciodată despre râs, despre dans? Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el neovia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul mortii, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde si voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde si nu dansează“… Cum să râzi si să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviti sub păcat? Când noi eram chinuiti de orbirile si de bolile si de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs si nu a dansat si nu a vorbit despre asta. Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniti la nunta fiului de împărat“. Ce credeti că asteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem si să jelim? Ce a facut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Si fiul cel mare, când a venit din tarină, ce-a auzit? Cântec si dans! Suntem făcuti pentru bucurie si bucuria se manifestă si prin cântare si dans. Dar, pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu Care te-a asteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor. Or, am văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viată… aia e o satisfactie de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu. Vine de la împlinirea aceea pe care ti-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăti Celui Bun cu multumire pentru darul de a-l fi putut face… si zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.“. Atunci dansezi. Există mai multe dansuri… îmi vin acum în minte dansul păcătos al Salomeei, când a dansat în fata lui Irod sau dansul lui Isaia, pe care îl regăsim si în slujba Sfintei Cununii. Si la Cununie, si la Botez, si la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia, dăntuieste…“. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viata mea în Hristos, de Botez. Dar tot atunci cântăm si troparul Sfintilor Martiri. De ce? Pentru că noi suntem pe pământ, unde viata este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber păcatul, mai există moarte, există durere si atunci cine poate să danseze si să râdă necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în puscărie, când fratele lui, omul, se zvârcoleste în patimi si în păcate? Asa este, dansul se asociază cu bucuria, cu veselia. Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă, nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău si în loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că asa i-a cerut mama ei care a fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul. Ea dorea să obtină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans nepatimas… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen, dacă ai izbutit într-o treabă, îti tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela si trupul tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie. Dacă mă duc la o nuntă si acolo se dansează – si se ceartă bietii oameni: cei mai credinciosi nu vor cu lăutari, cei mai putini dusi la biserică vor cu lăutari… Neapărat, da, că nu mai e nuntă fără lăutari… Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forta care mă împinge poate fi păcatul. Ce mă miscă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va fi totdeauna binefăcător. Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorinta de a cuceri, dorinta de a mă desfrâna, dorinta de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujeste un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios si fac nuntă cu lăutari, pentru că altfel ar muri de inimă si mama si tata… Si toate neamurile! …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în asemenea situatii, da, vom dansa, dar am si eu o rugăminte: nu punem muzică din asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… si în felul acesta oamenii pot comunica si îti pot face unii altora daruri. Mai există două feluri de dans la care as vrea să ne referim: la discotecă si la horă. Eu văd un paralelism între cele două si as vrea să aprofundăm acest aspect. Un paralelism?. Da, pentru că discoteca, cred eu, este un fel de înlocuitor al horei. Noi stim foarte bine că la horă nu mai era numai distractie, ci si un loc si un posibil moment în care tinerii îsi alegeau viitorii soti. Dar totul se întâmpla sub supravegherea părintilor, a bunicilor. În sfârsit, nu întotdeauna căsătoriile se bazau pe iubire, se făceau si acele legături din interes… Sau nu se bazau pe iubire asa cum o întelegem noi, pe îndrăgostire. Pe sentimente, să zicem. Altminteri, să stisi, oamenii erau asemenea crescuti si educati încât nu-si permiteau, putini îsi permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei asteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-si cunoască alesul sau aleasa, si să-l iubească sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu. Mă refer la acele cazuri când căsătoriile se făceau strict pe baze financiare, materiale, avere… Da, erau pe interese. Si atunci erau si oameni căzuti si pătimasi de avere, dar si atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta si copiii stiau aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…“. Pentru că erau din aceeasi sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Si puteau să se întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească si să se placă. Da, si atunci nu-si punea nimeni problema că hora ar fi un păcat. Dacă ne întoarcem, revenim în actualitate, la discotecă se pun foarte multe probleme, vizavi de ce se întâmplă acolo, cum se întâmplă… tinerii sunt singuri… Da… de curând am primit pe site-ul meu de pe internet, unde, cu mila lui Dumnezeu, am discutii cu multi tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blsetema) pe cei care dansează la horă si la sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca si când ai anatemiza un porpor întreg. Eu cred că un popor crestin, cum a fost si poporul român, avea dansurile lui populare care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Si hora si sârba aveau rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă. Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Si noi dansăm, stiti…? Nu stiu… N-ati văzut dansul călugărilor? Nu stiam, e o surpriză… Da… păi, mătăniile si închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Si ce dans minunat! Se exprimă prin el toată bucria de a fi viu si în armonie cu darul vietii în Hristos… Unii o iau ca pe o gimnastică. De fapt, mie chiar mi s-a întâmplat… Nuuu, gimnastica e când faci miscare de unul singur si de dragul miscării… Dar când dansezi esti cu cineva, iar în mătăni si închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătoasa!“ si faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Si îngerul se bucură. Asa este. Dar fetita mea când m-a văzut pe mine făcând mătănii, a început si ea să imite si la un moment dat, bineînteles că m-am oprit, pentru că îmi venea să râd… o făcea exact ca pe o gimnastică. I-am explicat si cred că acum dansăm împreună… Dansati împreună! Asa se începe, printr-o imitatie, urmând un model. Copilasii nostri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghiosi, lumea râde, dar cu multă duiosie… Asa învată, imitându-ti modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem si asa, de exemplu la Penitenciar, când învătăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm miscările… Să ne întoarcem la horă. Si acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intentia cu care se apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului si prelungirea acestei pofte cu intentia de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat. Aici as vrea să răspund cuiva care întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Si dacă este, înseamnă că toti oamenii ar trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănătos trupeste care să nu poftească o femeie când o vede.“. Si mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai săvârsit păcat cu cineva când ai poftit-o pur si simplu. Că doar ti-a plăcut… Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul e înzestrat cu această putere de a sesiza frumusetea si de a reactiona la asta. Dar omul, ca persoană dăruit cu libertate si resposabilitate, are puterea de a trăi această poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul fiintei sale care este inima. Acolo el pofteste Bucuria Sfântă, Viata vesnică, iubirea si purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El poate spune în fata fiorului firii: „Da, e frumoasă si atrăgătoare, dar eu am poruncă s-o privesc în mod curat. Nu este sotia mea, nu este femeia mea si eu nu vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos, sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.“. Asadar, poftirea în inimă este însotirea poftei cu gândul răutătii, cu pornirea… Dacă la horă sau la dans gândurile si gesturile erau scăpate din frâul rânduielii si duse mai departe, atunci era si urma păcatul. Doar am citit si noi cărti, am auzit, se duceau acestia „la margine“, la marginea satului, se întâlneau noaptea si desigur, cădeau în păcat. Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama si de bunica… Ci de toată comunitatea. Si toată comunitatea si era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia si de Dumnezeu, pentru că acesti tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la cheremul pornirilor ucigase ale patimilor… Îi ajuta „valul“ comunitătii care trăia cu frica lui Dumnezeu. Cine, dintr-o comunitate traditională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat, putea să nu se spovedească si să nu se împărtăsească? Te arăta satul cu degetul: „A, nu s-a împărtăsit, înseamnă că…“ si imediat îl arăta si-l individualiza că e… si te ducea chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică! De fapt, Biserica te păzea la horă, ea te ducea la nuntă, ea îti boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială… Desigur, si acolo era libertate, si acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, si acolo puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb si să nu chemi satul după tine… Dar, spre deosebire de ce te asteaptă când mergi în discotecă, atunci îti asumai niste riscuri pe care le cunosteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai stiut“ si că „asa face toată lumea“! Discoteca este, cum minunat spuneti, decăderea horei care nu este decât unul din semnele văzute ale decăderii comunitătii crestine, ale decăderii familiei noastre. Părintii nu mai sunt împreună cu copiii lor… Ba chiar nu sunt doriti, sunt trimisi acasă, aici sunt tinerii… …se stinge lumina… Să cititi cartea părintelui Savatie Bastovoi, Între Freud si Hristos, ca să vedeti, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că tinerii printi în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total. Asa este. Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are niste reguli, niste pasi. Acolo se topăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a nevoii omului de a-si exprima simtămintele. Si dacă acesti copii au în ei bucuria de a fi si si-o exprimă asa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei îti strigă astfel durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubeste nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…“, atunci ar trebui să auzim aceste strigăte si să facem ceva! Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi si discotecile de lângă casa noastră, dintre noi si strigătele de durere si singurătate ale copiilor nostri! În concluzie, problema nu este dacă dansul e un păcat sau nu, important este cu ce investim acest gest. E normal să dansăm, e normal să ne bucurăm… Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine. Dacă nu-L am pe Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorintele mele, nu sunt încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu si în Sfânta Lui rânduială voi sti si cum să dansez, si cât să râd, si ce să mănânc, si cum să mănânc… Exact, e un reper de care avem nevoie… un reper pe care îl vom avea în orice vom face. Nu ne vom mai întreba la fiecare gest, asta este, asta nu este păcat? Ci pur si simplu vom simti dacă ceva Îi este plăcut lui Dumnezeu sau nu-I este. Asta este. Si voi simti păcatul si-l voi lepăda, îl voi spovedi si voi fi dezlegat de el. Si, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!“, pentru că atunci când judeci pe cineva că dansează, de fapt îti proiectezi invidia. Că dacă ai simti că acela o face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!“. Dacă vezi un om sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e rusine!“. Nu? Nu judeci: „ce prost e“, ci repede sari si zici: „Săriti, să-l scăpăm, poate n-a murit!“. Acelasi lucru ar trebui să se întâmple si în fata unui tânăr care face sau ni se pare că face un păcat: „Doamne, scapă-l!, Doamne nu-l lăsa!“. Doare! Si când mă ceartă pe mine, mă bârfeste cineva, mă judecă, trebuie să am două miscări ale sufletului. Una: „Oare, ce spune?, Asa o fi? Am ceva de învătat din asta?“ si a doua miscare a sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă, poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?“. În nici un caz nu te superi pe el. Ori îti face un serviciu că îti spune un lucru real, ori îti arată cât de mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, si atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe el, după ce că îl doare, nu? Si să-L chemăm mereu si mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El si El în noi, viata noastră are sens si rânduială sfântă si noi, fiecare, avem rost rostuit si păzit de Dumnezeu, în orice loc si în orice timp am trăi. Curaj! Răspunsuri oferite de Maica Siluana Vlad în cadrul emisiunilor „Trepte spre cer”, realizate de Ramona Bădescu la 3TV Craiova în anul 2006

Anunțuri