Pe trepte de-a râpa

Deci vremea de luptă are o mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de Doamne, Iisuse… i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aci e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărărdelege. Deci mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boara ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte: – cel puţin în faptele de conştiinţă, aşe e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de-a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu (Matei 5, 9; Galateni 3, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan 8, 32) şi nu stau în minciună şi-n tatăl minuciunii (Ioan 8, 44). Prin darul libertăţii voinţei avem a sui de la chip la asemănare. Pentru refacerea, sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni, şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine; iar noi nepricepuţii, după puţin iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei

„E de la sine înţeles că şi voinţa este energia pe care ne bizuim în
războiul nevăzut. Aceasta ascultă de cunoştinţă, care-i îndrumă luptele; iar
cunoştinţa e atrasă de iubire, care încălzeşte totul, fie spre Dumnezeu, fie
spre lumea sensibilă. Oamenii voinţei însă sunt eroii credinţei şi sfinţii
creştinismului. Aceştia sunt cei ce au răbdat până în sfârşit şi s-au
mântuit. Dar noi, până să ajungem la o voinţă puternică şi statornică în
bine, avem de furcă nu mai puţin decât cu un furnicar de voinţe sau tendinţe
sufleteşti, care ne hărţuiesc în toate părţile şi ne ostenesc în toate
contrazicerile. De aceea unificarea tuturor tendinţelor sufleteşti într-o
singură direcţie bună dă omului o mare putere. Dar la ea se ajunge foarte
greu, căci sunt multe tendinţe care se împotrivesc şi atunci se porneşte un
război înăuntrul omului pentru înfrângerea potrivnicilor.

Iată cum descrie Blondel această strategie:

„Există în om o multiplicitate de tendinţe, de pofte, dorinţe mai mult sau
mai puţin concertate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune
că sunt ca un popor numeros, care stă sub şefia sau conducerea raţiunii şi a
voinţei, popor în care se găsesc când supuşi docili şi disciplinaţi, când
îndărătnici şi unelte de vrajbă. Ceea ce s-a numit asceza şi lupta
spirituală nu e decât manifestarea şi metoda aplicabilă acestei istorii
lăuntrice.”

„Corpul ascultă mai uşor de comanda voinţei (de pildă: mişc degetul când
vreau), dar sufletul nu ascultă, ci rezistă. Aceasta pentru că în faţa
oricărei atitudini definite şi hotărâte se ridică, din spirit de
contradicţie, partida nemulţumiţilor…. Orice efort iniţial e ca o
declaraţie de război moliciunii şi împrăştierii forţelor vii, care au şi ele
instinctul conservării şi al independenţei.” Acestea trezesc în noi stări de
conştiinţă străine sau ostile conştiinţei, voinţe noi care se ridică
împotriva voinţei. Şi când efortul voluntar grupează într-un fascicul
parţial forţele ofensive, atunci se descoperă puterile adormite şi dorinţele
secrete.

„Căci în faţa hotărârii declarate subzistă realitatea tendinţelor eliminate,
dar încă vii şi capabile de lucru. Ele nu se atenuează, nu slăbesc prin ele
însele. Acordul scopurilor voite provoacă deci o coaliţie a puterilor
ostile, care nu se mai mărginesc să producă o simplă impresie în conştiinţa
obişnuită, nici să rămână în starea de virtualitate. Ele se grupează, şi din
defensivă trec la ofensivă.”

Lupta începe deci abia în cei ce s-au hotărât la o viaţă mai conformă cu
poruncile dumnezeieşti. Blondel descrie bine aceste lucruri, dar e de mirare
cum nu vede că şi tendinţele rele sunt stimulate de duhurile rele, sau cum
nu vede că aspiraţiunile bune sunt mânate şi atrase de o forţă transcendentă
bună. Probabil că aceasta se datoreşte faptului că romano – catolicismul
consideră afectele şi concupiscenţa ca legate mai adânc şi mai organic de
natura omului, pe când ortodoxia nu le consideră create deodată cu natura,
ci intrate în ea după cădere. ”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Iisus şi slăbănogul

Nouă, preoţilor, încă nu ne-a dat Iisus jumătate din darul Său: darul de a ierta păcatele omului în numele Său. A doua jumătate, a tămăduirii organice. Nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti. A făcut Iisus minuni – şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului – dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin. Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putinţa de a scăpa de păcate. – Şi aceasta este o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le  fac şi medicii. Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni. În definitiv ce cere omul? Cere sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios. De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere. Dar a doua nu se dobândeşte fără prima. Însăşi vestirea Împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.”

Sursa:Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte Vii”

Osândirea iertării…

„Unul din marile păcate ale fariseilor. Fariseul – dreptul după părerea sa –
osândea în cugetul său pe păcătoasă – nu păcatul. Iisus – dreptul după
adevăr – ierta păcătoasa, fiindcă singură se osândea de păcatele sale.
Osândirea din ochii fariseului interzicea pocăinţa femeii. După fariseu,
după punctul de vedere fariseic, nu există convertire. Poate că şi de aceea
a lepădat Iisus dreptatea mioapă a fariseilor. Dar osândirea cade în propria
sa sentinţă: findcă ea interzice iertarea, atrage asupră-şi această
interzicere. Osândirea nu are îndreptare. Ricoşează în ea chiar şi tactica
divină, căci fariseul osândi iertarea, pe care o dădea Iisus femeii; adică
osândea pe Dumnezeu Însuşi pentru că ierta. Cine ştie, poate că la farisei
s-a gândit Iisus când a zis că vor fi judecaţi cu judecata cu care judecă.
Fariseul era solipsistul vremii sale, care se credea până şi criteriul lui
Dumnezeu. Ce trufie groaznică găseşti la câte unii drepţi. Nu în zadar a zis
Iisus, că mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se
întoarce, decât pentru 99 de drepţi. Nu în zadar se zice că cea mai
primejduită este mântuirea sfântului. De aceea Dumnezeu le ascunde
conştiinţa de sine a sfinţeniei. Sfinţii sunt fără să ştie că sunt. Aceştia
ţin morţiş că-s păcătoşi.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Despre marturisirea pacatelor – Pr Arsenie Boca

– Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric.

Când lipseşte mai marele nostru, să avem mă­car chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem.

Abia atunci  cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

–   Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şer­pii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

–   Cine va ajunge la cuget curat, ascultă de­săvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

–   Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stri­când, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

–   Să nu ne speriem văzând că şi după măr­turisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

– Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi loan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturi­site căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia.

Şi fiindcă cuprinde într-însul o ostenea­lă oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiind­că pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai aler­gat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mus­tră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dum­nezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cu­prindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea iui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumne­zeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (ca­non) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră de­cât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturi­site de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiin­ţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumne­zeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I în­tinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele ne­mărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile dia­volului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul sata­nei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dum­nezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amă­girea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumne­zeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

Împărăţia copiilor

„Copiii odihnesc şi refac omul. Chiar ei sunt o refacere a omului. Ei rezumă: gingăşia şi frumuseţea; puritatea, nevinovăţia şi credinţa. Chiar pe Iisus L-au odihnit copiii. Cei mari Îl amărau mereu. Şi ieşise bine din necredincioasa Betsaida, unde Iisus abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de milostivirea Satanei, când a precizat curajul necesar şi riscurile mântuirii ( – o asemănare cu Iisus neapărat necesară: concluzia uceniciei -), când iată altă probă de micime sufletescă: În drum spre Capernaum ucenicii se priceau între ei, care ar fi mai mare? (Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie?) Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut. Simţeau că au vorbit din ale cui nu trebuie. Acela se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă a celor omeneşti. După atâtea, şi atâţia – de la toţi – Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând i-a chemat ( – Şi de câte ori i-a tot chemat! – ) şi le-a zis: De voieşte cineva să fie întâi, să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi sluga tuturora. Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogăţie, putere, chiar deşteptăciune, – dar acestea-s trufie şi cu ea sperii lumea şi aşa eşti mare înaintea lumii sau asupra lumii. Lumea însă nu este cuprinsă în scoarţele Cărţii cereşti. Dar în schimb se scrie un pahar cu apă dat unui drumeţ, în numele dragostei de oameni. Şi luând un copilaş în braţe le-a zis: Cine primeşte pe unul dintre aceşti prunci în numele Meu, pe Mine mă primeşte şi pe Cel ce m-a trimis pe Mine. Cuvântul poate fi lărgit: Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străveziu ar fi în ei chipul lui Iisus! Abia atunci ş-ar da seama pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de-a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe-o necesitate în explicarea lumii. Copiii îl au ca pe un bunic de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în adevăr, şi înţelepţii pe dinafara lui. Găseşti ceva şi cu mintea, dar numai dacă ai o inimă de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului. În ochii copiilor seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în Împărăţia copiilor decât într-un tratat de Mecanică cerească? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi cei mari o pierdem. Sfinţii sunt nioşte mari copii. – Departe mai suntem de ei!” Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Previous Older Entries