Cum sa ne spovedin autentic?

Domnul si Mântuitorul nostru ne cheamă pe toti la Sine, graind: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!” Sa ascultăm acest glas mângâietor şi să ne grăbim către Domnul. Impărăţia lui Dumnezeu – ce lucru negrăit de bun! Şi pocăinţa – ce mijloc lesnicios, îndemânos şi grabnic, mai ales în aceste zile, când toată rânduiala de viaţă, şi pilda de obşte, şi aceste slujbe mişcătoare, umilicioase, ne trag chiar împotriva voii noastre la plâns şi pocăinţă! Pe drept cuvânt Sfântul Apostol, înainte de începutul postului, i-a chemat pe toţi in Duminica lăsatului sec de brânză: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iata acum este ziua mântuirii!” Vremea este bineprimită fiindcă păcătosul aţipit nu va mai auzi în nici o altă vreme asa des chemarea însufletitoare: „Desteaptă-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceţi că, luând aminte la această poftire, alergaţi la uşile pocăinţei cu atâta râvnă. Purcedeţi, deci, mai cu îndrăzneală, bateţi mai stăruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde căi voi mâinile Sale şi vă va primi în braţe.

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!”

Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Inaintea fetei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii isi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decât toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poa­te fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvârşi orişice virtuţi, numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul însă, legea e aşa: „Nu Imi da milostenie, dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se infrângă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrângerii.

Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevointă exterioară să se zămislească şi să se desăvârşească întru străpungere mişcările de pocăinţa ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spoveda­nie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac!Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde esta rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frângerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci înmoaie-ţi inima, topeşte-o frângând-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării si al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învăţa pe cel care se pocăieşte sa lucreze în pocăinţa sa, atât lăuntric, cât şi în afară, in aşa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adânc inima se mărturiseste deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

In urma dezlegării de păcate, frângerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta sa vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiti din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvârşire înnoiţi în toate simtamintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urâţi cele faţă de care mai înainte erati impătimiţi; ca să iubiţi în locul mâniei blândeţea, în locul trufiei smerenia, in locul beţiei trezvia, în locul curviei întreaga înţelepciune [curatia], în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirii cinstirea aproapelui – într-un cuvânt, în locul oricărui păcat şi oricărei patimi virtutea şi buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfârşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai suntem aceiaşi!”

Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plânge, şi vom dobândi dezgust faţă de ele, şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. Amin!