Sfantul Ignatie Briancianinov DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR CĂZUTE FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Mai jos, putem citi un cuvant de invatatura adresat calugarilor, dar valabil pentru orice crestin:
Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut „pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3,l). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total. „îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. în mod deosebit „dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”.
Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă, intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie. El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fară un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.
Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoană înverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate. Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune. In acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor – şi îl primeşte.
Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se strădiueşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare. Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate. Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasă distrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinte şi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.
Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă. In faţă se află gândurile îmbrăcate în haina adevărului şi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti, nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. „După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea”.
După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită, nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.
Cînd te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis „ca să înfrunte pe Israel” (l Regi l7,25).
In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ, de autoapărare, de necesitate. Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarete bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.
Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească: ne prezintă slava omenească pe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amândouă evocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mântuitorului, şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.
în afara crucii lui Hristos nu există biruinţă pentru un creştin.
Domnul a zis : „Slavă de la oameni nu primesc… Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5,4l-44). Când faceţi fapte bune „nu fiţi ca făţarnicii” (Matei 6,l6), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6,l-l8). „Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adică voinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,3 şi l8). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6,24). „Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca l4,33).
Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, î-a sugerat gândul plin de mândrie de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi, concentrarea minţii şi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi. Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.
Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristos şi din ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.
Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave., Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.
Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi preamărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.
O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune. înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să na reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Să începem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă :” rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5,l6).
Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentă pentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.
Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: „mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vină războiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci, s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!”.
încredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.
Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de Evanghelie.
Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni  totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !
Anunțuri

Pe trepte de-a râpa

Deci vremea de luptă are o mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de Doamne, Iisuse… i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aci e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărărdelege. Deci mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boara ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte: – cel puţin în faptele de conştiinţă, aşe e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de-a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu (Matei 5, 9; Galateni 3, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan 8, 32) şi nu stau în minciună şi-n tatăl minuciunii (Ioan 8, 44). Prin darul libertăţii voinţei avem a sui de la chip la asemănare. Pentru refacerea, sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni, şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine; iar noi nepricepuţii, după puţin iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

De-am fi…o floricica

Un rege avea o gradina foarte mare si frumoasa, in care nu gaseai doua plante la fel. Intr-o dimineata, intrind in gradina sa, o gasi pe toata vestejita si pe moarte. Chiar linga poarta era un stejar. Cind regele l-a intrebat ce s-a intimplat, stejarul i-a raspuns ca e plin de tristete si nu vrea sa mai traiasca pentru ca el nu e mereu verde ca pinul.

Ajungind in dreptul pinului, regele repeta intrebarea. Pinul ii raspunse ca s-a saturat de viata, pentru ca el nu face struguri, ca vita de vie. Vita de vie se plinse ca nu mai poate suporta sa traiasca fara sa faca fructe atit de mari ca piersicul. Si tot asa, raspunsul se repeta pe masura ce regele isi continua plimbarea. Deodata, privirea regelui se opri pe o floricica colorata.

Singura floare care nu se vestejea, ba chiar parea ca o duce foarte bine. Regele a intrebat-o:

-Cum se face ca tu nu esti trista si satula de viata?

-O, la inceput am fost si eu exact la fel -raspunse floricica- insa apoi am stat si m-am gindit ca daca ai fi dorit in locul meu un stejar, aici ar fi stat un stejar, sau daca ai fi dorit un piersic, cu siguranta ai fi plantat aici un piersic.

Si atunci am inteles ca tu ti-ai dorit aici o floricica colorata, si toata tristetea mi-a disparut.

Din minunile Maicii Domnului

Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei

Blondel are în continuare interesante consideraţii din care se poate
înţelege teza Sf. Maxim (Mărturisitorul) după care, înainte de a se ridica
omul pe treapta mai înaltă a contemplaţiei, trebuie să treacă prin faza
împlinirii poruncilor, prin faza dobândirii virtuţilor, prin faza faptelor.
Faza contemplaţiei este o fază de pace lăuntrică. Dar omul nu se poate
odihni în fericirea contemplaţiei până nu a biruit în sine contradicţiile,
tendinţele rele, până nu şi-a unificat şi consolidat fiinţa ca să iubească
numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin acţiune prelungită,
prin fapte convergente spre bine, prin câştigarea deprinderilor neclintite
în săvârşirea binelui.căci simpla gândire la bine şi chiar simpla voinţă de
a face binele, fără trecerea deasă – şi aceasta o vreme regulată – la
facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate
şi siguranţă, ci, dimpotrivă, trezeşte opoziţia tendinţelor contrare. Un om
de teorie se ştie că e un om slab, măcinat de contradicţii interne, mereu
sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte. De abia fapta aruncă o
decizie în cumpăna acestor balansări şi care, mai ales prin repetare, aduce
definitiv câştig la cauza tendinţelor bune. Nu degeaba virtutea înseamnă
etimologic bărbăţie. Ea a adus o soluţie bărbătească a vieţii. „Astfel
activitatea voluntară, rupând fără încetare echilibrul interior al vieţii,
dezvăluie ceea ce se agită confuz sub suprafaţa sentimentelor aparente. Fără
îndoială, autoamtismul, deja călăuzit de o raţiune obscură, ajunge să
provoace în noi aceste contraste de imagini şi dorinţe, care fac posibil
exerciţiul reflexiunii; dar iniţiativa cugetării şi efortul acţiunii
determinate sunt cele care constâng tendinţele ignorate să se manifeste prin
protestarea intensă (persistentă) a chiar acelora pe care am fi vrut să le
nesocotim sau să le distrugem. Iată de ce acţiunea, ca o sabie tranşantă,
deschide privirii o pătrundere până în profunzimile tenebroase, unde se
pregătesc marile curente ale vieţii interioare.”

„Şi uneori chiar ardoarea voinţei face să se nască, ca printr-un fenomen de
interferenţă, neputinţa şi indecizia. Cine n-a cunoscut în împrejurările
cele mai critice această durere a incertitudinii inactive!…S-ar spune că
ajunge să vrei, pentru ca îndată să nu mai vrei şi că, profitând de o
hotărâre deschisă, se descoperă în umbră o putere ocultă şi influenţe
ipocrite, capabile să ne conducă aproape fără ştirea noastră…..Sunt cazuri
când nu putem face un pas fără ca să se ridice înaintea noastră şi să ne
asalteze o mie de duşmani care pândesc. Şi sentimentele noastre cele mai
profunde sunt de asemenea cele care ne divizează şi ne surprind cel mai mult
ca nişte necunoscuţi. Ceea ce am dorit mai mult ne înspăimântă de îndată ce
trebuie să-l dobândim. Ni-e teamă să părăsim condiţia de mizerie în care ne
găsim…. Şi uneori e suficient să ne temem de un act, pentru ca pe
neaşteptate o năuceală să ne antreneze în săvârşirea lui.”(Maurice Blondel,
op. cit. vol., II, pp. 196-197).E starea pe care o provoacă tendinţele ce se
văd ameninţate de acţiune cu nimicirea iminentă. E ultimul lor asalt, dat cu
toată disperarea. De aceea, când acţiunea se produce, ea cade ca o sabie
biruitoare, ca un şorţ ce-a fost aruncat. Însă, cine nu păşeşte la ea, nu
poate trece mai departe spre culmile desăvârşirii. Acela rămâne în acea
mulţime de oameni care se acoperă cu florile intenţiei şi care nu aduc
niciodată fructul faptelor, fără ca ei înşişi să remarce acest continuu
eşec.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei

„E de la sine înţeles că şi voinţa este energia pe care ne bizuim în
războiul nevăzut. Aceasta ascultă de cunoştinţă, care-i îndrumă luptele; iar
cunoştinţa e atrasă de iubire, care încălzeşte totul, fie spre Dumnezeu, fie
spre lumea sensibilă. Oamenii voinţei însă sunt eroii credinţei şi sfinţii
creştinismului. Aceştia sunt cei ce au răbdat până în sfârşit şi s-au
mântuit. Dar noi, până să ajungem la o voinţă puternică şi statornică în
bine, avem de furcă nu mai puţin decât cu un furnicar de voinţe sau tendinţe
sufleteşti, care ne hărţuiesc în toate părţile şi ne ostenesc în toate
contrazicerile. De aceea unificarea tuturor tendinţelor sufleteşti într-o
singură direcţie bună dă omului o mare putere. Dar la ea se ajunge foarte
greu, căci sunt multe tendinţe care se împotrivesc şi atunci se porneşte un
război înăuntrul omului pentru înfrângerea potrivnicilor.

Iată cum descrie Blondel această strategie:

„Există în om o multiplicitate de tendinţe, de pofte, dorinţe mai mult sau
mai puţin concertate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune
că sunt ca un popor numeros, care stă sub şefia sau conducerea raţiunii şi a
voinţei, popor în care se găsesc când supuşi docili şi disciplinaţi, când
îndărătnici şi unelte de vrajbă. Ceea ce s-a numit asceza şi lupta
spirituală nu e decât manifestarea şi metoda aplicabilă acestei istorii
lăuntrice.”

„Corpul ascultă mai uşor de comanda voinţei (de pildă: mişc degetul când
vreau), dar sufletul nu ascultă, ci rezistă. Aceasta pentru că în faţa
oricărei atitudini definite şi hotărâte se ridică, din spirit de
contradicţie, partida nemulţumiţilor…. Orice efort iniţial e ca o
declaraţie de război moliciunii şi împrăştierii forţelor vii, care au şi ele
instinctul conservării şi al independenţei.” Acestea trezesc în noi stări de
conştiinţă străine sau ostile conştiinţei, voinţe noi care se ridică
împotriva voinţei. Şi când efortul voluntar grupează într-un fascicul
parţial forţele ofensive, atunci se descoperă puterile adormite şi dorinţele
secrete.

„Căci în faţa hotărârii declarate subzistă realitatea tendinţelor eliminate,
dar încă vii şi capabile de lucru. Ele nu se atenuează, nu slăbesc prin ele
însele. Acordul scopurilor voite provoacă deci o coaliţie a puterilor
ostile, care nu se mai mărginesc să producă o simplă impresie în conştiinţa
obişnuită, nici să rămână în starea de virtualitate. Ele se grupează, şi din
defensivă trec la ofensivă.”

Lupta începe deci abia în cei ce s-au hotărât la o viaţă mai conformă cu
poruncile dumnezeieşti. Blondel descrie bine aceste lucruri, dar e de mirare
cum nu vede că şi tendinţele rele sunt stimulate de duhurile rele, sau cum
nu vede că aspiraţiunile bune sunt mânate şi atrase de o forţă transcendentă
bună. Probabil că aceasta se datoreşte faptului că romano – catolicismul
consideră afectele şi concupiscenţa ca legate mai adânc şi mai organic de
natura omului, pe când ortodoxia nu le consideră create deodată cu natura,
ci intrate în ea după cădere. ”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Iisus şi slăbănogul

Nouă, preoţilor, încă nu ne-a dat Iisus jumătate din darul Său: darul de a ierta păcatele omului în numele Său. A doua jumătate, a tămăduirii organice. Nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti. A făcut Iisus minuni – şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului – dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin. Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putinţa de a scăpa de păcate. – Şi aceasta este o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le  fac şi medicii. Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni. În definitiv ce cere omul? Cere sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios. De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere. Dar a doua nu se dobândeşte fără prima. Însăşi vestirea Împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.”

Sursa:Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte Vii”

Previous Older Entries